Deunazi m-a intrebat un prieten ce inseamnă o petala. M-a pus pe ganduri curiozitatea sa. In fond, ce inseamna o petala? O frunzulita modificata care face parte din corola unei flori, nu?

       O petala nu este nici totul, dar nici nimic. Este o componenta dintr-un intreg. Ochiometric, poate noi nu ii acordăm o importanta deosebita. Uneori ne este indiferent daca exista sau nu. Noi ne putem lipsi de ea, dar floarea, cu siguranta, nu. Rolul ei în cadrul „familiei” este bine definit. Privitorul se rezuma la aspectul estetic. Insa, daca nu ar fi avut o misiune trasata şi nu ar fi fost indispensabila, cu certitudine nu ar fi acolo. Spre deosebire de oameni, natura are legi stricte si nimic nu este în plus. Asadar, petala exista cu un scop. Mai conteaza si despre care vorbim. De exemplu, daca rupem prima petala dintr-o floare, aceea tot floare ramane, cu un mic „handicap” pe care suntem dispusi sa il trecem cu vederea. Dar, daca este ultima pe receptac, adio! Ramane un lujer trist, o ruina, vestigiul a ceea ce a fost cândva o incantare pentru privire. Asadar, importanta este data si de context.

       O petala este o masa solida, colorata, care variaza în dimensiune de la 3 metri (Amorphophallus titanum-floarea cadavru) pana la 0,18 milimetri (lintita). Pe cele mai comune le privim ca pe niste pelicule vegetale firave. Le vedem nervurile şi parcă simtim cum pulseaza viata prin ele. Culorile, sangeriul macului, negrul lalelei, albul pur al lacramioarei, albastrul irisului, rozul lotusului, galbenul papadiei şi toata pleiada uimitoare a maiastrei naturi, fac petalele un deliciu demn de admirat. In functie de acestea, ni se insuflă anumite stari: melancolie, energie, tristete, calm. Au, astfel, puterea unui psiholog asupra starii noastre de spirit. In acelasi registru afectiv, asociem petala cu sensibilitatea. Fragilitatea ei ne induioseaza. Cu toate acestea, nu ne dam inapoi de la a rupe cate una din cand in cand. Oare exista in acel cumul de sentimente pe care petalele ni le trezesc si o urma de agresivitate, violenta? Nu cred. Poate suntem invidiosi pe frumusetea nascuta din simplitate, ceea ce noua ne este atat de greu de atins. Perfectiunea lor este data tocmai de varietate, de diferentele de forma, culoare, marime. Avem atatea de invatat de la ele. Ca oameni, tindem sa fim egali, sa ne uniformizam. N-ar fi rau sa le urmam exemplul in ceea ce priveste criteriile de judecata a esteticii. Admiram atat neteda petala a nufarului cat si sifonata macului, porosa florii de colt, pistruiata crinului, patata rafflesiei. Este incredibil cum un mugure banal ascunde asemenea frumuseti, de o diversitate surprinzatoare. De asemenea, nu este prea usor de explicat dualitatea firavitate-putere a petalei. Oricat de vulnerabile ar parea, exista flori ale caror petale tin piept soarelui nemilos si rezista în ariditatea desertului, altele cresc pe un sol sarat sau razbesc direct din inima ghetii pentru a vesti primavara. De unde isi  iau forta? Nici stiinta nu cred ca ne va lamuri.

       Apoi, cand ceri o floare si nu primesti decat o petala, ce este ea? Prea putin si te simti dispretuit? Dar daca ai primi o floare fara petale? Atunci ar fi masca a ceea ce ti-ai dorit; nu ar avea continutul dupa care tanjeai. Sau atunci cand ceri o petala si ti se ofera o floare? Ce ramane petala? O parte pe care o vroiai, dar ai primit mai mult. Vei mai vedea petala pe care o visai sau te vei pierde in bogatia florii si, nestiind cum sa te bucuri de fiecare petala in parte, le vei ignora si te vei imbata doar cu parfumul lor, cu imaginea unui tot pe care nu indrazneai sa il doresti?

       Uneori, petalele inseamna mai mult decat ne-am imaginat vreodata, distinct pentru fiecare. De exemplu, pentru o fata de pe malurile Senei, o petala rupta de lalea poate reprezenta iubirea adolescentina, pentru un olandez, pierderea unui castig financiar, pentru un copil din orientul bantuit de razboi, un simbol al milei pe care nu o cunoaste, al fragilitatii pe care nu si-o  permite. Sau petalele presarate pe calea spre altar, este o diferenta intre cele pentru o pereche de tineri nerabdatori sa-si uneasca destinele si cele scapate si strivite de oamenii adunati pentru un sicriu care iese din capela, lent, caci oricat s-ar grabi, tot acolo ajunge.

       Petalele reprezinta amintiri, sperante, dorinte, sugestii, sentimente, idealuri, declaratii, lacrimi, zambete, impliniri, esecuri. Viata insasi este o insiruire de petale; pe unele le visam, pe altele le mirosim, le atingem, le strivim, le sarutam, le udam cu dragoste pentru a le păstra vii sau le uscam pentru a le darui eternitatii. Fiecare are o identitate şi o personalitate proprie. Poate inspira o idee, o fapta, un gand, o viata.     

       Deci petala este o minune comuna, un miracol explicabil al naturii, un fenomen disecat de stiinta si afundat in mister de poezie, o grupare de celule banala fara de care nu ne putem imagina viata, un parfum inodor care saruta tandru pupila si trece prin nervul optic, ca o sageata de foc, atingand cu o caldura dulce sufletul. Inca un paradox al naturii pe care parca il cunoaştem de cand lumea, am incetat a-l mai studia caci avem impresia ca stim totul despre ea, dar nu ne putem satura a o privi si asta, poate, pentru ca nu stim nimic si asteptam cu rabdare ca ea sa se dezvaluie singura, pana la ultima molecula.

       Este primăvară. Haideţi să privim o floare, poate mai aflăm, simţim ceva!

Why does life deserve to be lived?

      Not only for the great things that we achieve, the expensive goods that we obtain along the years, neither for the small details, but for each and every second from the first breath we take until the very last. Life is such an amazing experience that we ought not to despise it. Some say that it is a unique chance because we supposedly live once. Is it?

      Sometimes I think about the possibility of having more than one life. I feel that this cycle of beginning with being born and ending with dieing does not fit to me. I imagine myself as a globular form of energy, which you may call spirit or whatever, moving on an orbit, taking from time to time a material form, either human or animal, vegetal, even mineral. The thread that would tie these lives would be the energy, which would not disappear by dieing or start at birth, but appear out of nowhere, from the immense mass of energy found in the universe, than transform and evolve continually. If this were true we would have many lives. We would forget them all as they pass and keep only their effects on our spirit. So the question remains, why do we have the moral obligation to appreciate this life if we have the chance to live again and again?

      In fact, nothing forces us to do so. As I have no authority to order you to love life, I can give you only my humble opinion. Personally, I adore life, not mine only, but life in general and I find infinite reasons for this, it’s enough for me to look around. When I watch the sunrise I am grateful to be alive. The sun looks so mysterious. Because of its laziness it reveals each frail beam slowly as if it tried to push our patience to the limits. Actually, this way we get enough time to watch a splendid show performed by cosmic actors. The curtain of clouds dissipates, the shadowy moon tries to resist but the sun sends small signals like reddish birds of light to scare all traces of the defeated night. The light grows gradually changing the scenery from violet-bluish clouds to translucent orange ghosts and, finally, the blinding fire ball taking over the sky. And that’s not all. I find it amazing how magnificent flowers can blossom from ordinary buds and how nature can display so many colours; humans try to replicate them but in this contest we are always outsmarted. Petals, like colourful tears, and the differently shaped leafs look even more fragile than they are when the symphony of raindrops falls on them as if they were the keys of an immense piano. Or, have you ever thought that the most beautiful chirping birds could be the reincarnations of virtuoso musicians? I believe that their arias are of an unbelievable beauty, spontaneity and originality. I love my life and I am thankful that I had the chance to run barefooted in the rain, on the hot steamy asphalt, when I was a child, to lay on the freshly mowed hay near my grand father and to fall asleep on such a bed of perfumed grass and flowers, caressed by the lullaby of crickets, under the clear sky adorned with thousands of glow worms. I think I had more than four dozen pets. Some left or died, but I remember them because I loved them all. I recall my first kiss…it was not so great but those that followed compensated it. I care about my parents and I am happy that they are not perfect, I would not trade them for anything in the entire world. I enjoy the company of my friends and I am glad that I have enemies because they make me stronger. I am happy for those who passed away because life, death, love are only ways of discovering more about the universe, of achieving knowledge. Sometimes I analyse rocks, not diamonds or crystals, but common pieces of stone. I see miracles in each of them, dissected by scientists and mystified by poets. I often cry of happiness or sadness, but I do regret nothing of what I’ve done. Love for my mistakes, that helped me learn, and admiration to my flaws, which make me unique. I’m not sorry for my occasional failure; I try to embrace it and to keep on fighting. Quiet summer days are lovely, autumn breeze blowing corrugated rusty leafs, the graceful dance of snow-flakes and daffodils and bluebells in spring. Storms are magnificent shows performed by cosmic actors. Thunder, lightning, downpour torn in pieces by the pitiful wind make each molecule of my soul shiver. The convulsive nature throws masses of lava through the open mouths of volcanoes.  And the sun above starts to close its eyes, to lean towards the lash of the horizon. The sky seems to cry tears of ruby, the last brittle ray sparkles shyly and the sleepy stars start to blink faster. The lavender grey of twilight turns to violet, to purplish-blue as the darkness descends. 

      So this is why I love life. Maybe nothing is as I described it, but that’s my perspective on it. I may have not followed an order in these ideas, just the stream of my consciousness, the vertigo of my thoughts and I apologize for not being coherent all the time. It’s just for this quibble that I love life.

Altii pot! … Poti si tu?!

Consumul de droguri zguduie societatea… dar fiecare dintre noi poate face ceva in acest sens! Te-ai saturat de fumurile celor din jur?! Crezi ca e aiurea sa te imbeti? Esti de parere ca marijuana e mai mult decat “inofensiva”? Ai prieteni consumatori de droguri sau crezi ca ai convingeri antidrog ce pot schimba ceva? …

Daca ai raspuns afirmativ la cel putin una din intrebari … avem o surpriza pentru tine … Iti lansam urmatoarea provocare: scrie mesajul tau antidrog asa cum crezi tu ca trebuie el exprimat si trimite-l pe adresa proiectantidrog@yahoo.com pana la data de 1 Mai 2008. Nu uita sa precizezi numele, varsta, locatia (eventual si unitatea de invatamant) si datele de contact!

In primul rand, el va aparea aici, iar in functie de numarul de participanti se vor acorda si premii.

Mult succes si nu ezita, gandurile tale conteaza!

Pentru mai multe detalii, click aici.

      Buna ziua! Îmi permiteţi să vă adresez o întrebare? Vă mulţumesc. Cine a auzit de Youth Summit? Aaa, bun, văd câteva mâini ridicate. Şi ce este el? Da, dumneavoastră... Aaa, nu, îmi pare rău, dar nu joacă la Real Madrid...

     Youth Summit este cea mai importantă întâlnire a tinerilor din România. Este organizată anual de către Asociaţia Oricum pentru Educaţie. Ediţia din anul acesta a fost a doua şi a avut ca scop setarea unei viziuni pentru România. Pentru aceasta s-au reunit tineri cu vârste cuprinse între 15-25 ani din toate colţurile ţării. Conform regulamentului, sunt aleşi în urma evaluării cererii de aplicaţie câte două persoane care să reprezinte fiecare judeţ. Astfel diversitatea delegaţilor de judeţ urma să acopere întreaga suprafaţă a ţării. Selecţia au făcut-o 3 evaluatori notând cererile de aplicaţie ale tuturor, care erau bazate pe implicarea în viaţa comunităţii, proiecte de viitor. Din cele 345 de cereri valide, au fost aleşi 75 de tineri.

        Revenind la introducerea făcută, vreau să subliniez lipsa de promovare a acestui gen de evenimente. Se axează pe anunţurile pe internet ceea ce duce la o participare apreciabil redusă. Unii, deşi avem acces la informaţie, nu ştim ce să căutăm, iar alţii doar visează la echipamente IT şi logistică, situaţie care îi impiedică să încerce. Eu am aplicat chiar în ultima zi şi sunt sigură că ar fi dorit mai mulţi, dar nu au aflat de existenţa summit-ului. Pe de altă parte, nu putem da vina pe organizatori, ci, mai mult, pe faptul că Râmnicul nu are o viaţă activă în domeniul ONG-urilor, colaborărilor cu asociaţii şi organizaţii de importanţă naţională sau chiar europeană. Aceasta este o cale de comunicare, se construieşte o reţe între ei şi veştile se răspândesc cu rapiditate şi efect. Voluntariatul este văzut în oraşul nostru ca pe un serviciu de care trebuie să beneficiem nu pe care să îl facem.

       Judeţul Buzău a fost reprezentat de mine alături de colega Georgiana Argăseală din Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”. Evenimentul a avut loc pe data de 13 februarie la Hotelul Hilton. A fost precedat de bootcamp, o perioadă de 2 zile de pregătire la Complexul Olimpic Sydney 2000 de la Izvorani, în vederea activităţilor din ziua respectivă. Principalele zone în care acţionează asociaţia iniţiatoare sunt: educaţie, industrii creative, IT&C, cultură şi sport. Pe acestea s-au constituit workshop-uri la care au fost distribuiţi câte 15 delegaţi. În cadrul celor 5 grupuri s-a dezbătut situaţia fiecărui domeniu , provocări, oportunităţi, idei individuale, proiecte concrete implementabile la nivel local sau naţional. Am avut întâlniri cu câte un specialist pe fiecare arie, dar şi activităţi comune tuturor, cum ar fi exerciţiile de dezvoltare personală şi debrefing în plen sau cele distractiv-educative (film motivaţional, exerciţiul outdoor). Apoi, am avut parte de un curs de training livrat de traineri profesionişti pe una din temele: advocacy, lobby, project management, leadership, entrepreneurial mindframe. Fiecare  echipă şi-a ales un reprezentant care urma să prezinte un scurt raport al activităţii ei în panel, în ziua summit-ului. Ultima zi a constituit-o cea desfăşurată la Hotelul Hilton. La discuţia principală au participat: Nicolae Idu (Ambasador al Biroului Comisiei Europene în Romania), Alexandra Olaru (Corporate Affairs Manager Unilever South Central Europe), Guy Michel Brandtner (Director de Comunicare la Directoratul pentru Tineret al Consiliului Europei), Marian Stas ( Preşedinte Fundaţia Codecs pentru Leadership), Andreea Puplea ( Director de Programe la British Council Romania), Peter Weiss (Specialist UNESCO în Educaţie), Anca Harasim, Călin Georgescu, Friedrich Niemann ( Director General Athénée Palace Hilton) si orcum-iştii Răzvan Crişan şi Corina Murafa. Moderatorul discuţiei a fost Dragoş Bucurenci. De asemenea, Corina a prezentat concluziile la care a ajuns fiecare atelier de lucru în privinţa perspectivei asupra României. După aceea, discuţia s-a împărţit pe workshop-uri desfăşurate individual, între youth delegates şi profesionişti în fiecare domeniu, care ne-au ajutat, sprijinit şi încurajat...sau nu. În mare, ne-au cam făcut un duş cu realitate rece, dar nu au reuşit să ne suprime avântul şi dorinţa de a schimba ceva în locul în care trăim. Seara s-au tras concluziile evenimentului. Ziua s-a încheiat cu discursul Alteţei Sale Principele Radu Duda, care a prezentat viziunea Casei Regale pentru România în următorii 30 de ani.

        Am întâlnit acolo tineri cu o implicare admirabilă în viaţa comunităţii şi a ţării, fie sub formă de voluntariat, fie ca angajaţi. În acelaşi timp au performanţe înalte la învăţătura. Să nu credeţi că nu mai au viaţă personală sau că sunt nişte roboţi. Dimpotrivă, am cunoscut oameni echilibraţi, activi şi muncitori, creativi, mulţumiţi de ceea ce fac. Ar trebui să adoptăm şi în oraşul nostru o asemenea atitudine. În alte comunităţi altfel de activităţi se încep de la clasa a V-a, la noi nici măcar elevii de liceu nu participă. Progresul chiar se bazează pe tineri şi, dacă se continuă în aceste ritm letargic pe care îl avem, viitorul nu „sună bine” deloc.

I breath

I cry

I laugh

But why?

Suddenly I drown in this waterfall of time.

Don’t dare to save me ‘cause that would be a crime!

I long, I proudly beg to be free,

To fly, to walk on water, to breath.

I see my reflection in every rain drop.

I don’t recognize myself and I must stop.

It’s pitch dark and I’m lost. Who am I?

I struggle to be alive. I cry.

I can’t find my place in the world and I regret

Each and every second that goes through my fingers.

I’m forced to live in a square world; it’s tough,

But, risking to look insane, I laugh.

No one can save me but myself.

Eager to escape, I hide within my shell;

My soul in opaque pieces ; smiling, I cry.

I refuse constantly to be myself, but why?

There’s more to life

than laugh and fight.

There’s more to love

than holding one tight.

What’s left of the faith?

Stare at a cross and wait,

embrace a beautiful and dark

angel, with nine muzzels that bark.

Ice flames are blazing the sky.

I can’t help to wonder: why

am I hearing a divine choir

singing Satan’s Gospel through the fire?

I see the misery and the pain

in the clear tangled drops of the rain.

I hear the cries in the scoarching cold

and I feel my youth getting old.

I try to escape. I look up. There’s a steep

path and I fear I can’t move my feet.

I struggle to climb to purify in the precipice,

for after to descend to redemption out of the abyss.

Demons dance with their fierce clutches

on the excruciating clanck of the heavy chains

-that strangle my sinful, wretched soul-

on the rattle of the iron spines that go through my vanes.

I inhale caressing sharp glassy blades.

Yesterday my life seemed brighter. Now it fades.

Not even a feeble ray in the dazzling dark;

only black flames and angels that bark.

POEMA 15
                                    Pablo Neruda

Îmi placi cînd esti tãcutã cãci parcã esti absentã,
Si mã auzi din depãrtare si vocea mea nu te atinge.
Se pare cã ochii ti-ar fi zburat
Si se pare cã un sãrut si-ar pecetlui buzele.

Cum toate lucrurile sînt pline de sufletul meu
Te ridici deasupra lor, plinã de sufletul meu.
Fluture de vis, te asemeni cuvîntului melancolie.

Îmi placi cînd esti tãcutã si parcã esti îndepãrtatã
Si parcã te plîngi, fluture în soaptã.
Si mã auzi din depãrtare si vocea mea nu te ajunge.
Lasã-mã sã tac si eu cu tãcerea ta.

Lasã-mã sã-ti si vorbesc prin tãcerea ta
Luminoasã ca o lampã, simplã ca un inel.
Esti precum e noaptea, tãcutã si înstelatã
Tãcerea ta e stelarã, atît de îndepãrtatã si de simplã.

Îmi placi cînd esti tãcutã cãci parcã esti absentã.
Distantã si îndureratã ca si cînd ai fi murit.
Un cuvînt atunci, un zîmbet ajung.
Si sînt bucuros cã nu e adevãrat

Cine moare

                                   Pablo Neruda

Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei,urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul
unui vartej de emotii,acele emotii care fac ochii sa
straluceasca,oftatul sa surada,
si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau;
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si
indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte
sfaturile "responsabile".

Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste;
cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din ei el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea;
cine nu se lasa ajutat.

Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si
de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.

Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte
de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine
nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.

Evitam moartea cate putin ,amintindu-ne intodeauna ca
"a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira.

Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire
splendida.

Totul depinde de cum o traim...

Daca va fi sa te infierbanti,infierbanta-te la soare.
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul.
Daca va fi sa plangi,plangi de bucurie.
Daca va fi sa minti,minte in privinta varstei tale.
Daca va fi sa furi, fura o sarutare.
Daca va fi sa pierzi,pierde-ti frica.
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.
Daca va fi sa doresti sa fii fericit,doreste-ti in
fiecare zi...

Oda frumoasei mele

                        Pablo Neruda

Cu inimă pură, cu privire
limpede
te slăvesc frumuseţe,
stăvilind sângele meu,
pentru ca unduind, să ţâşnescă
linia, conturul,
pentru ca
tu să-mi pogori în cântec
ca-ntr-un tărâm de păduri sau de spume:
în miresma pământului
sau în muzica mării.

Frumoasa mea nudă,
la fel
sunt picioarele tale-arcuite
de-o pală străveche
de vânt sau de zvonuri,
precum
sunt urechile tale
scoici mititele
ale splendidei mări americane.
La fel sânii tăi
de împliniţi, doldora
de lumina vieţii,
sunt ca şi
pleoapele tale fremătătoare,
ca de grâu, ce acoperă sau dezvelesc
tărâmurile-adânci ale ochilor tăi.

Linia ce desparte
spatele tău
în pale tărâmuri,
se pierde şi reapare
în două jumătăţi,
ca de măr,
şi şerpuieşte despărţindu-ţi
frumuseţea
în două coloane
de aur aprins, de albastru gingaş,
pierzându-se la picioarele tale,
ca-n două boabe de strugure,
de unde iarăşi se-aprinde şi se înalţă
dublul copac al simetriei tale,
foc înflorit, policandru deschis,
rod plin, ridicat
deasupra legământului mării
şi al pământului.

Din ce substanţă,
cuarţ, agată sau grâu,
a fost trupul tău plăsmuit şi s-a-nălţat
ca pâinea dospind
în dogoare,
şi-a-nvederat
coline de-argint
văi de catifea,
până ce-a rămas întipărită
forma ta de femeie puternică, gingaşă?

Ramura furata

                Pblo Neruda

Ne vom strecura noaptea
sa furam
o ramura inflorita.

Vom sari zidul
in intunericul unei gradini straine,
doua umbre in umbra.

Iarna inca nici n-a trecut
si marul se arata
preschimbat pe neasteptate
intr-o cascada de flori mirositoare.

Vom patrunde in noapte,
vom ajunge pana la firmamentul ei tremurator
si mainile tale mici, si mainile mele
vor fura stelele…

Si in varful picioarelor,
in casa noastra,
prin noapte si umbra,
va patrunde odata cu pasii tai
pasul mut al parfumului
si,
cu picioarele instelate,
trupul limpede al primaverii.

                              A bell is not a bell
               until someone rings it,
               a song is not a song
               until someone sings it.

                                                Love wasn't put
                                                in the heart to stay,
                                                for love isn't love
                                               'til you give it away.

                                                                    - Chanh Kha –

Steluţe în genele ei

Ningea pe Colentina şi erau steluţe în genele ei.
Tramvaiul patru cotea inzapezit la Sf. Dumitru
şi erau steluţe, steluţe, steluţe în genele ei.

Ningea, ningea, ningea peste Colentina
demult, demult...
da, dragii moşului, erau...
erau steluţe în genele ei.

Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB
ningea pe mustaţa mea şi pe gagica în roşu de alături
tramvaiele aveau ştergătoare de parbriz şi erau... hai, toţi în cor:
erau steluţe în genele ei.

Eram student, era studentă
eram eminent, era iminentă
şi erau steluţe în genele ei.
Aerul era rece, tramvaiele reci
maxi-taxiurile abia înfiinţate
mergeau toate pe patru roate
şi erau steluţe în genele ei.

Ningea uşurel, cu fulgi catifelaţi peste fabrica Stela
peste blocul lui Ghiu, peste pomii înzăpeziţi...
Ea spunea ceva, dar camera video n-are sonor
aşa că nu mai ştiu ce spunea.
Ea ma ţinea de mână şi tramvaiul patru trecea
şi ningea şi erau... da... da, dragii moşului...

Eu eram copil, ea era o copilă
eu stăteam la bloc, ea stătea la vilă
şi erau steluţe în genele ei.
Eu aveam viziuni, ea avea pandalii
restul e în "Poeme de-amor", precum ştii

dar lăsaţi-o baltă, copii:
erau steluţe în genele ei.
CORUL: Erau steluţe, erau steluţe, erau stelu-u-uţe
În ge...eeneee...leeeee... nele eeeeeeeeei!

Aici poemul ar trebui să se încheie
dar nu înainte de-a va da o cheie
a-ntregii întâmplări:
Ea e o fata de peste blocuri şi mări
acum e măritată, gravidă, n-are nici o importanţă.
Amorul nostru nemuritor s-a dus dracului
Acum nu mai sunt steluţe în genele ei.
Acum nu mai e nici o steluţă în genele ei.
Aşa, ca să ştiţi, dragii moşului.

Poema chiuvetei

într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie
se confesă muşamalei şi borcanului de muştar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:
- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri
te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri
şi paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el
vasele cu resturi de conservă de peşte
te-au şi îndrăgit.
vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.

dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări
căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei
şi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.
... cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari
şi tot ce a fost mi se pare un vis.

Am 14 ani si incep sa fumez. De ce? Anturajul defectuos. Pe la 16 ani chiulesc de la scoala pentru ca ma iau prietenii in pub. La 30 de ani...ce mai conteaza ce fac gresit? Ideea este ca niciodata nu sunt eu de vina, ci oricine din jurul meu; tapi ispasitori se gasesc mai multi decat am nevoie. Totul ma atrage pe o cale a ratacirii, ma ispiteste. Tentatiile care ma bombardeaza ma fac sa-mi uit scopurile, sa imi ignor obiceiurile sau principiile sanatoase. Cum voi raspunde factorilor care m-au determinat sa ma schimb in rau atunci cand constientizez transformarea? Cea mai la indemana este ura, atitudinea negativa pe care o voi scapa de sub control si o voi generaliza pentru tot ce ma inconjoara. Ce am de castigat in urma acesteia? Imi voi construi treptat o falsa capsula protectoare in care voi aparea ca o victima a circumstantelor, dar nu imi voi imbunatati sau recupera nimic din ceea ce este bolnavicios. Nu voi considera ca este vina mea, deci voi astepta ca problemele sa se rezolve de la sine sau sa ramana asa cum sunt.

Presupunand ca societatea este demonica sau cu o tendinta de a-l nimici pe cel de alaturi, de ce sa nu profit de pe urma acestui aspect, sa nu-i rad în fata celui care vrea sa ma inlature pentru a iesi inainte? Pot sa reusesc aceasta fiind permanent in alerta cu privire la tentatii. Daca ceva ma ispiteste si sunt pe cale sa cedez, imi indica un punct slab al meu pe care trebuie sa il fortific. Nu as realiza lacunele pe care le am in zidul de protectie sau pilonii slabi ai constructiei mele daca nu ar exista „intemperiile” care sa ma atace. Cu siguranta nu as evolua daca nu as simti ca am nevoie, as ramane la un stadiu primar si nu m-as dezvolta, nu m-as maturiza daca nu mi-ar cere contextul. Ne nastem lipsiti de aparare pentru ca pana in momentul acela nu ne ameninta nimic. Venim dotati cu un sistem imunitar care se schimba cu fiece zi care trece. In paralel cu sanatatea, si in comportament treptat ne sculptam arme în functie de dusmanii care apar in mediul nostru. Instinctul de supravietuire ne impune sa ne adaptam cerintelor societatii in care ne desfasuram. Atat timp cat nu exista ispite nu este nevoie de vointa pentru a le rezista si fara vointa nu putem face nimic. Asadar nu trebuie sa condamn tentatiile, ci firea mea slaba atunci cand gresesc, nici piedicile pe care mi le pun unii, ci lipsa mea de pregatire sau ambitie pentru a face fata unei concurente mai puternica decat mine. Daca o situatie ma depaseste, pot sa o invinovatesc de ceva? Nu pentru ca nu se dovedeste astfel decat ca eu sunt inferioara cerintelor. Faptul ca ma lovesc de bariere evidentiaza ca sunt perfectibila, ca nu trebuie sa ma complac niciodata si ca mai am mult efort de facut, ca am de crescut iar daca trec de ele ca sunt castigatoare. Cu putina imaginatie am putea compara situatia noastra cu o apa curgatoare. Intr-o zona lina de campie solul este usor de strabatut, raul are un curs sinuos cu meandre, dar nu este nimic remarcabil la el. La munte, in schimb, stanca se incapataneaza sa o tina pe loc, apa trebuind sa sape din greu. Dupa ce erodeaza indelung creeaza forme si imagini spectaculoase, roci sculptate, cascade, bulgari de ape involburate. Nimic din ceea ce este facut fara munca nu are valoare, deci nu am realiza niciodata ceva care chiar sa conteze daca nu ni s-ar pune stavile si nici multumirea noastra nu ar fi deplina daca ni s-ar servi pe tava. Totul trebuie sa fie greu mai întai, pentru ca apoi sa fie usor si se stie deja ca apa nu poate fi oprita niciodata cu toti muntii care ii stau in cale.

In orice caz, este practic imposibil sa traim intr-o lume in care sa nu fim invidiati, tentati, constransi, asa ca trebuie sa ne adaptam si sa ne cream strategii prin  care sa castigam de pe urma lor, nu sa pierdem. Nu trebuie sa o luam personal caci nu doar noi ne gasim in postura aceasta; este o lege nescrisa a lumii, dar, ca orice cod legislativ, si ea poate fi pacalita, ramane doar ca noi sa vrem sa gasim o bresa care sa ne permita sa o intoarcem in favoarea noastra.

                           De ce e frig? E iarna? Ma ghemuiesc, chircita, cu genunchii la piept. Nu stiu de ce. Poate sa ma apar de raceala din juru-mi. Inspir. Aerul rece ma arde. Inspir flacari de gheata. Le simt cum ajung in plamani, se scurg prin vene ca niste lame ascutite, trec prin...lipseste ceva...oricum se intorc in plamani. Expir. Aburii se prefac in negre cristale mici de gheata. Cad, se sparg si dispar. Zgomotul pe care il fac ma asurzeste. E ca un planset, ecoul e urlet, iar reverberatia jale. Parca sunt intr-o grota. Intunericul ma tintuieste in loc. E un intuneric alb, orbitor. Ghicesc ca sunt intr-o pestera dupa departarea peretilor. Nu vad dar simt distanta. Sau poate este o crevasa intr-un gheþtr. Ba nu. Gheata este apa, iar apa este viata, aici, insa, totul este mort. Stau pe ceva, totusi nimic nu ma atinge. Nu stiu. Sunt imponderabila sau pur si simplu nu sunt si ma integrez perfect in nimicul care ma inconjoara? E un gol imens. Dar cum mai este gol daca eu sunt in el? Deci nu sunt. Cad lacrimi. Plang? Nu, pentru a plange ar trebui sa simt tristete, bucurie... Nu eu. Cineva ma plange. Ciudat. Ciudat? Oare? De ce ma plange? Incerc sa citesc raspunsul din lacrimi. Am murit? Nu citesc jale, pierdere, dar regret tot este... Deci traiesc. Lacrimile reflecta o lumina obscura, nu e viata, nu e moarte. Ce e viata? Dar moartea? Atunci? Cineva care ma are plange ca m-a pierdut dinainte de a ma avea. Sau poate lacrimile sunt scrise intr-o limba necunoscuta mie si nu pot pricepe ce a gandit sufletul care ma plange. Ssssst! Vocile din capul meu fac un vacarm monstruos. Liniste! Vreau sa aud o lumina. Mi-am pierdut eu auzul sau bezna s-a intins ca o plaga si a cucerit totul? Am impresia ca vad o stea pe cer, o steluta, o scanteie...Tremurand imi ating ochii. Bizar, sunt inchisi, atunci cum vad steaua? Ii deschid...nimic...ba da, vad doar puroiul si mocirla smolita care se intind spre mine. Ii inchid iarasi si ma uit mai bine, scanteia este acolo unde am lasat-o, mai stinsa, cu o palpaire de gri. Simt ca o pierd. Simt? Se poate sa simt? Deschid ochii, nu vreau sa vad ce va urma. Cade si ultima lacrima pe o adiere de oftat. Citesc abandon, renuntare. La ce a renuntat? Ce vroia sa faca pentru mine? Am inchis ochii cat a plans si n-am mai incercat sa traduc ce ziceau lacrimile. Nu stiu daca am decodificat corect, dar printre randuri mi s-a pãrut ca lacrimile formau niste trepte. Insã pe acele cuvinte nu trebuia sa calc ci sa ma agat de ele. Ar fi fost o cale sa ies de aici...de aici de unde? Unde sunt?...Aaa...Era iarna, era frig...Dar sufletele au si ele anotimpuri? Caci da, sunt în sufletul meu. Totul a început asa: eram pe o banca in parc. Ploua. Ma rugam ca ploaia sa spele toate mizeriile lumii in care traiesc. Prea mult pentru o lingura de apa, nedreptate, suferinta, rautati, ura, invidie, prea mult ceream. Am vrut sa evadez, dar unde, cand peste tot era astfel? M-am închis în mine, mare greseala...sau cel mai bun lucru pe care l-am facut vreodata. Aici am facut o descoperire revelatoare: sufletul omului nu e mort atunci când uraste. Cum asa? N-am gãsit ura in mine desi sufletul era mort. Cel mai had monstru care ucide orice sentiment este indiferenta. Cat de ridicol pare! De ce ea? Nu face niciun rau...dar nici bine. Daca poti sa simti ura, inseamna ca poti sa simti si iubire, mila, respect...poti simti. Daca esti indiferent, esti rece tot drumul, fie ca poteca se scufunda in inima unui vulcan, fie ca pasesti peste ghetari, aceeasi raceala placida, aceleasi reactii, o atitudine generala de dezinteres pentru absolut orice. Imi era frica de lumea mea, meschina, insa refugiindu-ma in mine m-am inspaimantat. Imi este mult mai frica de mine si de ceea ce pot gasi in interiorul meu. Ceea ce este trist cu adevarat este ca lumea intreaga este formata din oameni ca mine. Asa cum trupul unui om aflat in moarte clinica este sutinut doar de aparate, care, insa, nu il fac fericit, astfel si noi cei vii ne inconjuram de telefoane, calculatoare, avioane, masini, sateliti pe care le vrem cu ardoare. Aproape intotdeauna primim ceea ce vrem dar ceea ce ne dorim în esenta noastra, fericirea, foarte rar o atingem. Pentru a fi fericiti nu tebuie sa ne robotizam ci sa fim capabili sa simtim. Monstrul acela de indiferenta poate fi ucis cu un zambet, o lacrima. Sa nu ne temem sa simtim. Sfarsitul nu este atunci cand suferi ci cand incetezi a mai suferi.

          Aceasta este o simpla expresie matematica utilizata în formule si calcule, insa ea poate fi interpretata si conotativ. În viata cotidiana intalnim nenumarate ocazii in care poate fi aplicata. Sensul metaforic al minusurilor ar fi situatiile dificile, problema in care, inevitabil, ne trezim de multe ori, esecurile inregistrate, dezamagirile pe care le suferim. Sunt numeroase momente în care nu mai stim cum sa facem fata si avem impresia ca nu vom reusi. Ni se pare ca nu o putem lua de la capat sau continua din acel punct critic. Apoi, mai este si zicala aceea romaneasca: „Un rau nu vine niciodata singur.”. Cata putere sa mai aiba speranta in cazurile acestea? In loc sa ne gandim ca va veni ceva mai bun pentru noi, ne temem si mai mult de raul ce se presupune ca ne asteapta. Plusul de care spune expresia poate fi inteles ca si rezultatul pozitiv al unei experiente. Asa cum nu ne asteptam ca suma a doua numere negative sa fie pozitiva, asemenea suntem profund uimiti cand, dupa o perioada mai putin favorabila, rasare soarele si pe strada noastra si nu neaparat de la est. Se stie ca, in momentele de criza si de suparare, nu ne gandim decat la ceea ce am pierdut si totul apare în nuante cenusii. Daca am fi mai putin dramatici si mai realisti, am intrezari adevarul. Ceea ce ni se intampla nu este aiurea, fara un sens, un scop, o finalitate care ne favorizeaza. Desi ni se pare incredibil, o „catastrofa” poate avea un rezultat uimitor de bun pentru noi; orice inchisoare are si o fereastra. In primul rand, acumulam experienta,invatam, si nu vom repeta greseala, vom sti mai bine cum sa actionam in eventualitatea in care vom fi inca o data in situatia respectiva sau una similara, apoi  mai vin si alte consecinte depinzand de caracterul fiecarei situatii in parte. Ideea centrala este ca esenta fiecarei deceptii sau intamplari rele este exact opusul, o finalitate spre binele nostru.De exemplu, unor studenti li se pare grav cand au picat un examen si au restanta. Ulterior, iau nota mare si in fisa lor nu se precizeaza ca au fost restantieri, deci pierderea este nula, chiar e un castig pentru ca, nefiind suficient pregatiti, la examen ar fi luat o nota micã, daca   l-ar fi promovat. Chiar daca uneori avem senzatia ca necazurile se tin lant, sfarsitul nu se poate sa nu fie bun. Ar trebui sa luam in serios acest principiu, matematica este, totusi, o stiinta si legile ei sunt incontestabile. Prin alte reguli, fizica are un principiu complementar acestuia: o bicicleta în miscare este mult mai greu de daramat decat una stationata. De aceea trebuie, intotdeauna, sa ne ridicam imediat dupa o dezamagire, sa radem în fata esecului si sa-i dam peste nas cu un succes care sa il anuleze total. Cat timp continui nu poti fi invins. Este interzis sa ne dam batuti, dimpotriva, trebuie sa fim stimulati pentru a persevera. Esecul este fundatia succesului si mijlocul prin care este obtinut.Când dai gres, nu exista decat o optiune: Ridica-te si mergi mai departe!

                                      Trebuie sã recunoastem cã noi românii suntem o rasã deosebitã. Avem asa un dar fantastic de a alege numai ceea ce nu trebuie, de foarte multe ori. Aceasta se întâmplã mai ales atunci când trebuie sã decidem pentru binele personal; culmea ironiei, tocmai atunci luãm cele mai neinspirate hotãrâri.

                Comportamentul  poate fi rezultatul unei asemenea educatii, care ne-a fost transmisã de la generatiile anterioare.     Ne-am învãtat cu putin, astfel încât nu ne dãm seama cã meritãm mai mult; ne rezumãm la ceea ce ni se oferã fãrã sã comentãm, parcã nici prin gând nu ne trece cã ni se cuvine altceva pentru care trebuie sã luptãm. Cu adevãrat cântãrim bine alternativele pe care le avem înainte de a face o alegere, dar fiind obisnuiti sã rezistãm cu firimituri, nu avem curaj sã tânjim dupã felia întreagã. De asemenea suntem usor de pãcãlit, ne lãsãm dusi de nas. Avem o atitudine atât de umilã, parcã chiar noi am cere sã fim dusi cu zãhãrelul, încât ar fi si pãcat sã rateze ocazia cei care vor aceasta; suntem piatã bunã de desfacere pentru ei. În majoritatea cazurilor încercãm sã obtinem avantaje vizibile si imediate, însã esuãm cu brio.

                Chiar si atunci când mergem la vot, pentru a învesti pe cineva cu o putere foarte mare de a ne ajuta sau de a ne face viata si mai amarã, ne pierdem obiectivele din vedere. Suntem atât de disperati de a primi ceva, încât nu mai judecãm lucid si pe termen lung.  Dacã unul dintre candidati ne promite un sac de pâine, dar pe care ni-l poate da dupã o lunã de la preluarea functiei, îl refuzãm categoric. Însã, dacã un altul ne aratã pe loc un biscuite amãrât, imediat ne luãm dupã el, în sir indian, ordonati, parcã am fi hipnotizati sau niste cãtelusi bine dresati. Nu ni-l dã niciodatã nici pe acela, totusi noi îl urmãm motivati doar de ideea cã am putea face atâtea cu acel biscuite... În cazul în care unul se mai desteaptã putin, e suficient sã arunce o fãrâmã ca sã-l sedeze iar. Trec patru ani si nu ni se aruncã niciun biscuite uscat. Alergãm dupã o himerã si ne agãtãm de un abur, de o imagine iluzorie creatã în mintea noastrã, cu care ne alimentãm, din care ne luãm energia necesarã pentru a continua.

                Se poate observa clar atitudinea noastrã de milogi în preajma unor campanii electorale. Dupã cum bine se cunoaste, acestea sunt ocazii foarte bune de a mânca si a bea pe gratis; stiti cum se spune, dã-i românului circ ai pâine...,zicalã care a devenit si mai tragicã, dã-i românului circ cã pâinea si-o cumpãrã singur. Ne umilim într-o asemenea mãsurã; oamenii ajung sã stea la coadã, sã se îmbulzeascã, sã se batã, pentru trei mici si un pahar de bere. Ocazia perfectã, bufonii circului sunt chiar ei. Jignitor. Un exemplu de înjosire uimitor.

                 Toti oamenii se pot cumpãra pânã la urmã, ceea ce diferã este pretul cu care, iar noi trebuie sã învãtãm sã ne vindem. Unii se dau unei cauze pentru bani, altii pentru un ideal, întotdeauna, însã, trebuie sã ne cunoastem valoarea si ce vrem de la viatã. Nu putem sã ne hrãnim la infinit cu aerul unei sperante, cu promisiuni.

                Cât va mai trece pânã vom descoperi cã avem dreptul la mai  mult si consecintele a câte greseli va trebui sã le mai resimtim pentru a ne trezi la realitate? Poate generatiile mai tinere vor sti sã cearã ceea ce li se cuvine si vor ignora exemplul de sacrificiu stupid al înaintasilor.

                           Una dintre imaginile care bantuie  majoritatea  oamenilor este acea pelerina   neagra cu o coasa,Moartea. Suntem   terorizati de ideea ca intr-o zi vom parasi lumea. Exista o mie unu motive pentru aceasta groaza. Unii considera ca nu si-au implinit inca scopul cu care au venit, altii regreta despartirea de cei dragi sau de placerile vietii, de frumusetile terestre. Cel mai frecvent se observa teama de necunoscut, de ceea ce urmeaza dupa clipa fatala in care sufletul se desprinde de trup. Perpetuam cu buna stiinta cultul fricii de infern. Fabulam despre un loc cu flacari, cu arsita, cazane cu smoala, demoni. Trist este faptul ca ne gandim mult la moarte incat uitam sa traim, adica pierdem esenta vietii si o percepem ca pe o succesiune de activitati grabite, stabilite parca din vremuri stravechi, pe care trebuie sa le indeplinim dupa un itinerariu pana la o anumita limita caci, in caz contrar, nu vom fi trait. Ducem niste existente gri, ratacim prin lume uneori fara sa ne dam seama ca suntem deja morti cu mult inainte ca doamna cu coasa sa-si faca meseria. Oamenii, fiinte superioare dotate cu ratiune, liber arbitru si sensibilitate, ar trebui sa-si dea seama ca nu este suficient sa respiri pentru a se considera ca traiesti.De ce este obligatoriu ca moartea sã aiba o forma generala cand noi suntem diferiti? Oare putem spune ca mai traim atunci cand ne robotizam in rutine materiale si amanam sa simtim? Dostoievski spunea ca „Iadul este durerea de a nu mai putea iubi.”. Nu cumva incapacitatea de a zambi la vederea unui copil, de a admira un rasarit de soare, o floare, dansul fulgilor de nea sau de a ne emotiona in fata unei lacrime dovedeste ca viata in noi s-a stins? Orice am face este trecator, doar iubirea invinge distanta, timpul, moartea, totul. O fapta buna, o mana intinsa la nevoie, dragostea pentru parinti, frati, copii, iubiti nu se uita niciodata, nu trece fara a lasa urme, un ecou auzit peste munti , peste veacuri. Nu ne nastem doar pentru a avea cine muri; existenta noastra nu are sens daca nu isi lasa amprenta asupra celor din jurul nostru. Strangem bani, vindem, cumparam. Ignoram valori, sentimente, oameni, principii.Tot ce avem poate arde intr-o secunda cu noi inauntru. Odata spulberata cenusa, cine isi va aminti de noi? Nu inseamna aceasta ca vom fi fost morti pentru noi si pentru ceilalti chiar din prima clipa de viata? Poate pentru aceasta ar trebui sa ne facem griji, pentru ca este mult mai grav, dar se poate schimba, insa noi ne preocupam de cealalta moarte care este ireversibila. Oricum daca vei fi avut o viata seaca, acel moment nu ar fi decat o secventa comuna din seria celor cu care te vei fi obisnuit deja. Nimeni nu ma opreste sa zambesc, inca nu se plateste pentru lacrimile varsate, fie de fericire, fie de tristete. Sa te bucuri sau sa suferi nu este un semn de slabiciune, ci unul de umanitate. Oamenii puternici sunt capabili sa tina atat o arma cat si o floare in mana. Atunci din ce cauza refuzul sau tema de a simti?

       Asadar, totul este in mana mea. Pot alege, pe de o parte, sa traiesc o viata complexa in care sa ma folosesc de intelect si sentimente, sa zambesc si sa-i fac pe altii fericiti, sa plang dupa cineva pentru ca mai apoi cineva sa planga pentru mine, iar pe de alta parte pot sa adun, sa construiesc imperii, sa calc peste cadavre, pentru ca atunci cand vor avea nevoie, sa calce altii peste mine. Nu sunt singura care poate alege.

Cu siguranta se vorbeste mult despre iubire, curg vorbele...garla,dar cat de pline de esenta sunt ele? Am ajuns sa spunem "TE IUBESC" mai des decat "MI-E FOAME". Cel putin cand spui k iti e foame e pe bune .Dar daca spui "Bine bine! Te iubesc dar imi e somn! Mai vorbim maine." chiar are sens?  Nu mai bine spuneai ca te plictiseste si ca n-au intrat zilele in sac, se mai poate vorbi si alta data?Era mai cinstit.

Apoi,sunteti siguri k atunci cand spuneti ca v-ati indragostit sau ca iubiti este asa?Eu recunosc ca nu stiu daca am fost vreodata indragostita. Nu stiu ce este dragostea. Tind sa cred k n-am iubit niciodata dar nu pot afirma categoric.

Oricum poza de mai sus mi se pare romantica. Dar si romantismul este subiectiv. Poate unora li se pare banala. Sensibilitatea mea o categoriseste ca fiind un cadru perfect pentru un sarut. Altii o pot plasa in decorul unei crime. Dar si sarutul poate fi o crima,nu? Daca nu este sincer eu asa il vad....

      Cu siguranţă vă este familiar fenomenul de explozie demografică (creştere rapidă, alarmantă, a populaţiei în raport cu resursele aflate într-o continuă scădere). Cu toate măsurile luate pentru a modera procesul, tot mulţi am rămas. Populaţia mondială este de aprox. 6,7 miliarde de locuitori, ceea ce îmi întăreşte afirmaţia. Paradoxal, suntem din ce în ce mai mulţi şi tot mai singuri.

      Comunităţile primitive erau semănate pe suprafaţa terestră. Aveau puţini membri şi unitatea lor era remarcabilă. Nu doar coabitau în pace şi armonie, ci menţineau şi o legătură strânsă între ei. Pe un spaţiu atât de vast ei nu erau singuri. Grupuri de câteva zeci de oameni se aflau la distanţă de kilometri întregi de pustiuri unul de celălalt. Nu conta nici că „cetatea” lor era atât de întinsă încât i se vedea ieşirea chiar de la intrare; ei formau triburi solide punând accentul pe întreg şi nu pe parte.

      Prin comparaţie, în zilele noastre, situaţia se află exact la polul opus. S-a ajuns la o densitate de 16 mii de locuitori/km² în Monaco. Dacă nici această performanţă nu dovedeşte nimic sau nu ajută la construirea unei imagini privind mulţimea locuitorilor, sigur suntem convinşi de acest aspect dacă ne uităm la aglomerările urbane (metropole, megalopolisuri) sau, mult mai simplu, în stânga şi în dreapta noastră. Suntem blocaţi într-o mare de oameni, o masă mobilă; o atmosferă sufocantă ne dă impresia că pâmântul este neîncăpător. (Nu e de mirare cota cazurilor de claustrofobie. Lumea însăşi este un spaţiu închis, apăsător pentru noi.) Cu toate acestea, niciodată nu s-a simţit mai acut singurătatea. Este ciudat pentru că avem nenumărate rude şi o mulţime de persoane în apropierea noastră. Nu ne mai despart kilometri de o altă aşezare omenească. Dispunem şi de tehnologie care ne imploră să comunicăm. Atunci de unde atâta singurătate? Poate pentru că avem atâtea rude încât nu le cunoaştem şi, la nevoie, tot nu avem la cine apela. Sau pentru că nu cunoaştem pe nimeni din furnicarul de pe stradă şi nici nu ne interesează să-i cunoaştem pentru că avem senzaţia că nu avem nevoie de ei.Ori pentru că nu vorbim nici cu vecinii decât atunci când ne inundă apartamentul sau când le trimitem poliţia pe cap acuzându-i de poluare fonică. Apoi, nu mai este spaţiu nelocuit ceea ce ne face să interacţionăm mai des...la tribunal, judecându-ne cu ceilalţi pentru o palmă de pământ. De asemenea, tehnologia modernă facilitează comunicarea; vorbim repede, mult, dar vorbim şi bine? Redarea unei conversaţii elaborată şi cu încărcătură emoţională arată cam aşa:

      sal cmf ?                      (Salut! Ce mai faci?)

      : ((                                (Sunt supărată şi plâng.)

      :/                                  (Ce s-a întâmplat?)

      m-am X(X(X( q pr      (M-am certat foarte tare cu prietenul meu.)    

      dc?                               (De ce?)

      n-am vb q L 5 ZL        (Nu am mai vorbit cu el de 5 zile.)

      :‌‌‌‌׀ najpa d u             (Oricum nu te merita. Îmi pare rău pentru tine. Sărăcuţa de tine.) 

     Aşadar, întoarcerea la cuneiforme şi hieroglife. De fapt era vorba despre dezamăgirea unei adolescente care se certase cu prietenul ei. Îi povesteşte unei prietene că suferă, iar aceea o consolează. Vă daţi seama cât de bine s-a simţit fata după această conversaţie emoţionantă. Deloc, evident. Avea nevoie de compasiune, de o mangâiere, dar un monitor nu ştie să îmbrăţişeze în locul nostru. Nu tehnologia este de vină pentru ceea ce se întâmplă, ci oamenii care nu sunt capabili să traseze o limită între necesar şi ridicol de inutil. În orice caz, se pare că evoluţia civilizaţiei este invers proporţională cu dezvoltarea sentimentelor şi a relaţiilor interumane. Poate lupta pentru supravieţuire ne-a determinat sa fim individualişti, să trăim după principiul „prin noi înşine”. Poate este indicat să ne comportăm astfel, perfect normal...sau nu. Poate fi o boală modernă, sindromul „cursei după mult şi prost”. Oricum este benefic pentru existenţa psihologilor, vraci contemporani, care ne tratează lăsându-ne să vorbim singuri după care vine replica: „Asta e, se mai întâmplă. Şedinţa se plăteşte la ieşire, la secretară.”. Probabil rămâne la alegerea noastră în ce sens evoluăm şi cât de „în ton cu moda” vrem să fim, dacă nu suntem deja prinşi în vârtejul schimbării.

Cu siguranţă, în fiecare zi îmi răsare în faţă o nouă ocazie, o şansă de a face ceva, de a merge undeva, de a sta cu cineva. Poate ţine de carieră sau de viaţa personală, poate fi de maximă importanţă, definitorie pentru restul vieţii, ori minoră, de moment. Este adevărat că sunt atât de ocupată încât, uneori, le ignor complet şi îmi continui existenţa; este asemeni principiului unui joc electronic: nu culegem bonusurile, dar nici nu pierdem vieţile pe care le aveam, pur şi simplu mergem mai departe. Totuşi, există acele oportunităţi care îmi atrag atenţia şi îmi dau de gândit, la ele mă opresc. Evident, se pune problema dacă accept sau nu ceea ce mi se oferă. Abia atunci începe munca chinuitoare. Fac nenumărate judecăţi de calitate, cantitate, loc şi timp potrivit, pun în balanţă argumentele pro şi contra, alcătuiesc ecuaţii cu n necunoscute, îi consult cu deosebit interes pe cei din jur, construiesc scenarii elaborate despre ceea ce se poate întâmpla în cel mai bun şi cel mai rău caz. Iau în considerare toţi factorii care mă pot ajuta să-mi formez o opinie, inventez criterii doar pentru a fi sigură de alegerea pe care urmează să o fac. Să fii raţional şi prevăzător, conştient şi serios, nu strică niciodată. Greşeala mea curentă este aceea că exagerez uneori cântărind sau alegând după criterii false. Insist prosteşte să ţin cont de „gura lumii”. Nu mă duc nici până la chioşcul de ziare fără să verific de două ori în oglindă hainele, papucii, părul, machiajul, întrebându-mă ce va spune vecina de la etajul 3, femeia de serviciu a blocului, vânzătorul de la tarabă. Dacă acord atâta atenţie unor aspecte minore este clar că cele majore sunt mult mai afectate de respectiva tendinţă. O să ajung să îmi aleg casa, maşina, soţul, şcoala copiilor în funcţie de trăncăneala unor ţaţe şi a unor pierde-timp lipsiţi de altă ocupaţie decât comentarea celor care chiar au o viaţă. Se pare că nu contează cine spune ci ce. Sunt ferm hotărâtă să păstrez aparenţa şi reuşesc cu brio şi îmi dau seama, abia atunci când este prea târziu, că am ratat, poate, cea mai importantă ocazie din viaţa mea de teamă de ce va zice ţaţa Mariţa de la marginea şanţului (pentru că exact astfel îi văd pe toţi care bârfesc şi consideră că au autoritatea morală de a da directive privind viaţa altora). Gândesc foarte mult, mă tem asemenea şi acţionez prea puţin. Pun răul în faţa a tot, îmi este frică de consecinţe, fac ceea ce se numşte „gândit în perspectivă”. Cu toate acestea, dacă nu risc nu voi participa la cursa nebună care se desfăşoară în univers, nu voi pierde dar nici nu voi câştiga.

      Uneori nici nu contează destinaţia, nu are importanţă unde merge trenul, ci să te urci în el la timp. Nu ştii niciodată pe cine poţi cunoaşte, în ce compartiment călătoreşti, ce conversaţie auzi sau legi pe parcurs, tocmai acesta este farmecul voiajului. Dacă vei sta în gară veşnic uitându-te la afişajul cu mersul trenurilor, nehotărât între direcţii, ascultând sugestii de la unii care nu sunt interesaţi să călătorească dar nici nu vor să-i lase pe ceilalţi să o facă, toate vor trece pe lângă. Nimeni nu te obligă să urci, să rămâi, să cobori, totul ar trebui să depindă de tine. Viaţa nu este prea scurtă, ci noi ne lungim prea mult aşteptând şi nu trăim astfel încât să o apreciem ca pe ceea ce este, un dar unic. Într-adevăr, nu există un manual din care să învăţăm teoria vieţii perfecte, nicio matematică nu ne poate preda scheme, teoreme, axiome pe care să le aplicăm, fizica nu ne poate spune cu ce viteză să trăim, să alergăm spre destinaţia finală. Aceasta nu ne împiedică să încercăm. De aceea este important să învăţăm să gândim pentru noi, să ne placă ce ne place nouă.

      De câte ori nu mi-am cumpărat ceva, o haină de exemplu, doar pentru că un client, pe care nici măcar nu-l cunoşteam, mi-a spus că îmi vine extraordinar, deşi mie mi se părea o cârpă cu etichetă? Sau când mi-a plăcut ceva, dar mi-a fost teamă de reacţia celor din jur? Aflându-mă între ciocan şi nicovală, regretabil, uneori înclin să le fac pe plac şi să-mi ignor gusturile, dorinţele proprii, nevoile. Astfel ajung să trăiesc viaţa altora pentru că eu sunt singură iar ei o armată de oameni cu care sunt obligată să convieţuiesc. Oriunde aş merge este la fel pentru că evadez dintr-o comunitate cladită după acest tipar, dar nimeresc într-una cu un impact identic asupra mea.

      Sunt confuză între ceea ce vreau eu şi ce îmi impun alţii. Dar de ce trebuie să merg după itinerarii desenate de ei? Este clar că dacă mă opun lor voi fi exclusă, marginalizată, criticată aspru. Izolată nu pot trăi, dar merită compania unor indicatoare cărora nu le pasă pe unde vreau să trec, cât de repede sau cu cine, doar mă direcţionează spre o ţintă diferită de a mea, pe un drum neplăcut mie? Chiar trebuie ca deciziile mele să depindă de flecăreala celor din jur, cărora oricum nu le pasă dacă îmi este bine sau nu, ci urmăresc doar ca toate să se facă după cum dispun ei, pentru ca apoi tot să nu le convină ceva? Iată o intersecţie în care trebuie să hotărăsc...   

      Flori de gheaţă la ferestre, fulgi mari de nea, clinchete de clopoţei, colinde, copii cu năsucuri roşii...într-un cuvânt: sărbători. Cam aşa se înfăţişează perioada care tocmai a trecut, aspecte la care se adaugă febra cumpărăturilor –nu contează ce şi pentru cine luăm, cadou sau o porcărie de care nu are nimeni nevoie, vital este să câştigi cursa către vitrine, tarabe, galantare. Şi ca topping la toată prăjitura aceasta ameţită vin sms-urile, telefoanele, promourile cu mesaje din sfera dragostei. Nu vă sună cunoscute versurile din colinde, de genul: „De Crăciun fii mai bun...!”, adaptate la diverse alte ocazii, cum ar fi banalele reclame la bere?

      Cu adevărat, această perioadă ne aminteşte de rude, prieteni, de milostenia Pruncului Iisus, de învăţăturile creştine. Însă uităm ce este mai important, şi anume că nu se face primăvară cu o floare. Gesturile de afecţiune ar trebui să fie spontane, sincere, izvorâte din inimă, nu programate de parcă ne-am nota în agenda personală: 24-26 decembrie –dăruiesc, sunt bun; 27-30 –zâmbesc tuturor; 31- îmbrăţişez, fac urări. Să fim serioşi! Unde este afecţiunea în această şaradă? De fapt este ca şi cum am pretinde că aprinzând câte o lumânare pe an la polul nord sperăm să topim gheţarii astfel, fără să luăm în considerare încălzirea globală. Cu ce ne ajută să oferim de Crăciun câteva cadouri unor rude pe care le alegem stând cu arborele genealogic în faţă pentru că altfel nu ne amintim existenţa lor? Sau familia pe care o neglijăm din cauza „obligaţiilor exterioare” şi sperăm că vom îndrepta totul cu o cină copioasă, în timpul căreia fiecare este mai preocupat de cuţit şi furculiţă decât de a-şi arăta recunoştinţa şi dragostea de copil, părinte, bunic. Nu ar fi mai simplu să încercăm să fim buni şi curaţi tot timpul anului? Ar fi şi mai practic chiar. Cu o îmbrăţişare în noaptea de revelion nu putem răscumpăra toată răceala din celelalte 364 de zile. Fiecare are nevoie de atenţie în permanenţă, nu doar din Crăciun în Crăciun. Chiar dacă am dori să recuperăm în acele puţine zile de celebrare tot timpul pierdut de-a lungul anului, evident nu am reuşi. Oricum, dacă atenţia, consolarea, încurajarea, căldura nu sunt oferite atunci când cineva are nevoie, ele devin mai puţin importante sau, mai rău, inutile în momentul în care greutatea va fi fost depăşită de respectivul. Apoi, întotdeauna sunt mai plăcute, surprinzătoare, apreciate cuvintele, faptele spontane, sentimentele manifestate atunci când sufletul ne porunceşte, în locul celor făcute la cerere, adică în virtutea unei legi universale care ne impune să facem ceva din lista faptelor bune, a atitudinii pozitive în ultimele zile ale anului. Parcă am face economii, am pune deoparte într-o bancă emoţională toate manifestările de afecţiune, le-am strânge acolo ignorându-le în timpul anului, uitând să le exteriorizăm, grăbindu-ne spre un termen limită, sărbătorile, când ne golim contul automat, dăruind doar gesturile pentru că sentimentele se vor fi răcit de mult.

      Nu am pretenţia că am reliefat mai sus un fapt nou şi uimitor. Din contră, era prea evident pentru a mai fi băgat în seamă, de aceea am vrut să amintesc acest aspect. Deşi am trecut deja de sărbători, perioadă în care se găteşte mult, aş dori să prezint o reţetă mică pentru a fi servită în noul an.

      Se iau 12 luni care se curăţă foarte bine de amărăciune, mândrie, ură, invidie, frică, irascibilitate şi stres. Se împarte fiecare lună în 28-31 de zile, după caz, astfel ca proviziile să fie distribuite exact şi să ajungă pe toată durata anului. Fiecare zi se prepară separat: se ia o parte muncă, o parte linişte, o parte umor. Se mai adaugă: 3 linguri optimism, 1 linguriţă toleranţă (n-ar strica mai mult dacă desaga sufletească ne permite). Se presară un praf de bun simţ (pentru o viaţă aromată merge şi mai mult, din acesta nu este niciodată de prisos în cămara interioară) şi se asezonează cu o picătură de speranţă. Peste aluatul astfel obţinut se toarnă apoi dragoste din belşug... Nici nu vă veţi da seama când va creşte şi se va coace la căldura sufletului. Preparatul gata făcut se aşează pe farfurie şi se împodobeşte cu frunzuliţe de curaj şi încredere în sine. Se serveşte zilnic, cu bucurie, alături de primul zâmbet de dimineaţă. Prezenta reţetă nu se compensează, ea este gratuită şi se transmite liber de la om la om alături de urarea:

      „Un an nou darnic şi bun, sănătate deplină, fericire maximă şi abundenţă absolută!”

       Nivelul de evoluţie atins astăzi de către ştiinţă şi tehnică este unul pe care, cu siguranţă, nici nu l-au visat oameni ca J. Gutenberg, Thomas A. Edison, Charles Goodyear, Rudolf Diesel, Nikolaus August Otto, Henry Coandă, Einstein, Newton etc.. Trebuie să fim mândri de realizările inteligenţei umane. Semenii noştri s-au întrecut pe ei înşişi în multe domenii. Acum nu mai este o surpriză descoperirea unei noi planete fără ca aceasta să colizioneze cu Terra, transplantul de inimă păcăleşte moartea, un cuvânt spus la ecuator poate face ocolul Pământului trecând pe la poli în două secunde datorită telefoniei, televizorului şi altora. Sunt uimitoare progresele, cu adevărat, dar există un domeniu care poate ar fi trebuit să rămână la un stadiu primitiv, sau, cel puţin, în acelaşi ritm şi aceeaşi direcţie cu celelalte. Sensibilitatea a fost eclipsată de victoriile tehnicii, trecută pe plan secund sau chiar uitată de unii. În ce se reflectă această tendinţă? În viaţa şi alegerile noastre cotidiene. Căutăm un loc de muncă bine plătit în care să avem condiţii bune, acces la tehnologizare şi refuzăm meseriile de suflet alese după vocaţie şi pasiune. S-ar putea ca după ce vom fi primit ceea ce am căutat, satisfacţia să fie nulă pentru că nu ne atrage ocupaţia noastră, recompensele materiale uşurând situaţia imdiată, însă la realizarea unui bilanţ, vom vedea cât de dezamăgiţi putem fi.  Acordăm atât de puţin timp prietenilor şi rudelor încât, după ce că îi vizităm personal foarte rar, nici la telefon nu îi contactăm prea des, pentru că avem agenda prea încărcată. Considerăm suficient să vorbim cu amicii în chat rooms şi să ne reducem emoţiile la doua puncte şi o paranteză sau un asterisc. Se argumentează că este pentru o comunicare uşoară şi rapidă. Dar de ce atâta grabă? Încotro? Şi nu ar fi mai uşor dacă am sta faţă în faţă? Nu am mai pierde timpul scriindu-ne zâmbetul căci s-ar vedea pe chipul nostru, ar fi şi mult mai real, sincer, cald decât din spatele unei bariere de sticlă. Transmitem o afecţiune prescurtată, formală, glacială. Ne amânăm sentimentele în favoarea reuşitei profesionale. Suntem atât de robotizaţi încât ne programăm căsătoria ca să nu ne deranjeze planurile de muncă, ne luăm concediu pentru a face un copil, suntem în stare să-l naştem la birou sau în laboratorul de cercetări în care lucrăm, după care mai avem timp pentru el când ieşim la pensie. Trăim în propriile familii ca nişte străini, fiind mai ataşaţi de noua plasmă, DVD, laptop, consolă şi alţi astfel de roboţei care suprimă tot ce este frumos în noi, transformându-ne din ce în ce mai mult în obiecte asemeni lor. Este grav că ne stabilim priorităţi după criterii greşite. Oricât de scumpe ar fi aparatele acestea, de la telefoane la sateliţi, pot fi înlocuite, însă, sensibilitatea nostră, odată pierdută, nu se poate repara ca un radio defect şi nici rănile provocate celor dragi prin indiferenţa noastră nu se pot răscumpăra prea uşor. Nici măcar un transplant de cord nu ne-o poate înapoia. Recuperarea este posibilă, dar lent şi numai dacă ne dăm seama că ceva s-a schimbat la noi, că îdepaărtăm căldura celor care ţin la noi pentru nişte carcase de plastin pline de cabluri străbătute de curent. În niciun caz nu ar trebui să refuzăm progresul pentru că omoară emoţia, ci ar fi ideal să păstrăm un echilibru între cele două componente ale vieţii noastre. Ştiinţele şi tehnica salvează trupul de care spiritul este dependent, dar existenţa unui corp fără suflet este nemotivată şi inutilă pentru ceilalţi şi pentru sine, poate fi doar...mizerabilă şi aducătoare de durere şi regrete.

Regret minutele în care nu am zâmbit, zilele în care nu am dăruit, nopţile în care nu am iubit... Tânjesc după timpul irosit pe nimicuri; n-aş schimba ceva anume, l-aş consuma pe aceleaşi nimicuri, dar l-aş trăi mai intens. Îmi pare rău de iarba crudă pe care nu am călcat desculţă, de nisipul fierbinte pe care l-am scuturat de pe pielea mea mult înainte de a se fi răcit, de florile pe care am uitat să le admir, să le miros. Revăd plimbarea noastră, atunci când ne-am pierdut în parcul minuscul a cărui ieşire o vedeam de cum păşeam în el, cu straturile lui de flori neîngrijite, cu băncile ruginite, cu fântâna veche din mijloc. Sau când rătăceam ca într-o metropolă pe străzile neluminate ale oraşului, ne învârteam pe aceleaşi străduţe şi râdeam de fiecare dată când călcam în aceeaşi baltă, de parcă era prima oară când treceam pe acolo. Îmi amintesc cum te-ai întors cu spatele când ne-am despărţit, cum am plâns şi mi-am şters nervoasă lacrimile spunându-mi că nu se va repeta, deşi eu ştiam că minţeam. Sau clipele de plictiseală în care mă plângeam că nu aveam ce face şi, totuşi, aveam atâtea de făcut, reveriile scurte în care mă gândeam la tot, dar nu mă gândeam la nimic din câte aş fi vrut, zâmbetul cald al mamei, mesele în familie, sărbătorile petrecute singură.

      Nu regret nimic din toate acestea decât că nu am râs cu seriozitate, că nu am plâns din inimă până ce mi-ar fi zâmbit ochii secaţi de lacrimi, că nu te-am îmbrăţişat atât de puternic încât să uit că eşti în braţele mele, că nu am ascultat atent liniştea singurătăţii, că nu am profitat la timp de dragostea care mi se oferea. Recunosc, cu părere de rău, că nu am dăruit căldură nici cât să topesc un fulg de nea, că am privit dar nu am văzut ceea ce trebuia, că am scris cuvinte şiruri pe care le-am gândit de două ori însă nu le-am simţit nici măcar o dată, am vorbit fără oprire fără a spune ceva care să conteze, am auzit dar nu am ascultat ceea ce mi se spunea. Mă căiesc pentru momentele de plictiseală pe care le-am dispreţuit, pentru cărţile pe care le-am uitat, pentru prietenii cu care nu am mai vorbit de mult, pentru tanti Lola de la colţul străzii căreia nu ştiu dacă i-am dat vreodată un bănuţ, pentru că m-am trezit prea devreme din momentele dulci de visare şi nu le-am trăit cum meritau, pentru nopţile senine când eram prea ocupată ca să mai pot vedea vreo stea, pentru dimineţile şi serile în care nu mi-am aruncat privirea spre răsărit sau spre apus. Am acelaşi sentiment de parere de rău şi faţă de copiii cărora nu le-am răspuns la zâmbetul naiv pe care mi-l dăruiau cu atâta sinceritate, pentru gândurile îndreptate către tine pe care le-am alungat înfiorată, pentru strângerile de mână grăbite în care nu am apucat să simt căldura, pentru poezia citită peste care am dat pagina prea repede de teamă să nu îmi atingă inima, pentru ploaia a cărei muzică nu am apucat să o ascult de gălăgia gândurilor mele ameţite, pentru covorul de frunze ruginii pe care am ratat să-l împrăştii. Nu e păcat că am alergat întotdeauna după fericire dând la o parte tocmai ceea ce m-ar fi făcut fericită? Ironic, nu? Totuşi, nu este prea târziu să înţeleg că micile bucurii de zi cu zi trăite cu fiecare celulă a mea contează enorm. Visul de fericire maximă după care tânjesc este ca o lumânare care împrăştie lumină şi căldură, dar ceara se consumă, oxigenul la fel. Nimicurile cotidiene întreţin arderea şi pot face dintr-o flacără efemeră un foc intens, etern, care să-mi lumineze toată viaţa.

      Ca să închei pledoaria procesului în care sunt şi inculpat şi acuzator, mă declar vinovată de irosire, ignorare, necunoaştere. Mă condamn la a încerca să trăiesc cu adevărat, să-mi acord timp pentru aceasta, să las falsitatea, superficialitatea, aparenţa în seama celor nemuritori, care îşi permit luxul  de a irosii anii. Este momentul să îmi dau seama că azi devine ieri prea repede şi mâine este doar un vis, un dar nesigur, doar o promisiune. Astfel nu trebuie să mă grăbesc să trăiesc, dimpotrivă, să nu trec prea repede pe lângă ceea ce face ca viaţa mea să merite efortul făcut de plămânii mei de a respira şi de inima mea cu fiecare bătaie.